La Bastide Vieille, 25/03/2023
Acest text a fost publicat în revista «3R» nr. 61 – 66, ianuarie – iunie 2023, editată de Asociația «Memorie și speranță» din București (România).
Sunt doi sau trei ani de când primesc săptămânal ofertele imobiliare ale societăţii Sotheby’s Realty International Romania.
Aceste anunţuri îmi permit, poate nu atât de mult, să mă ţin la curent cu piaţa imobiliară din România, dar şi să descopăr evoluţia edificiilor istorice puse în vânzare.
Ofertele primite sunt clasate în diferite categorii:
Mărturisec că ceea ce mă interesează, printre temele propuse, sunt mai ales secţiile «Artă & Arhitectură» şi «Istorie». Iar, uneori, şi secţia «Știri».
Scopul principal al căutărilor mele este de a găsi case, edificii, conace, vile… pe care le-am cunoscut în copilărie sau în ultimii 30 ani, şi să constat «ce au devenit». Desigur că sunt, în special, interesat de casele din «mahalaua mea» sau a amicilor mei din copilărie.
Asta, e valabil, mai ales, pentru Bucureşti, oraşul în care am făcut primii paşi în «lumea arhitecturii».
Sunt însă atras şi de “Conace de poveste în apropierea Bucureștiului», «Pe urmele stilului rustic în România» sau «Conace din vestul țării cu povești mai puțin știute» sau «Vile de pe Valea Prahovei» etc., etc.
Aceste edificii sunt, de cele mai multe ori, pagini de istorie ale ţării unde m-am născut, pe care, frunzărindu-le, descopăr nu numai prezenţe încă actuale ale unor personalităţi istorice, uneori de prim plan, alteori mai puţin cunoscute, dar şi gusturile lor arhitecturale sau artistice, reflectate de decoraţia edificiilor prezentate.
Uneori, mi se rupe inima descoperind starea jalnică în care se află azi. Alte ori, mă bucur ca un copil, când aflu că au fost restaurate (cu gust!) şi sunt chemate la o nouă viaţă.
In schimb, apartamentele şi vilele nou construite… nu mă interesează deloc! Sau poate, rareori, ca să constat cu tristeţe că «stilul internaţional» bântuie chiar şi în vecinătatea unor edificii de patrimoniu.
Să fiu clar! Nu cer, ca atâţi alţi amici din România sau de aiurea să se construiască azi în «Stilul Haussmann» sau «Medieval» şi să se copieze fără discernământ operele trecutului! Ceea ce reproşez arhitecţilor (nu chiar toţi!) de azi este un stil fără personalitate, copie fără suflet a tot ce s-a făcut recent, chiar şi într-un cadru istoric.
Poate tocmai din acest motiv, când am descoperit în catalogul mai sus menţionat, o propunere cu titlul «Rafinament arhitectural în blocul Wilson, București» am fost curios să descopăr despre ce este vorba!
Iată prezentarea apartamentului oferit:
«DESPRE RAFINAMENT ARHITECTURAL ÎN BLOCUL WILSON
Unul dintre cele mai cunoscute blocuri de locuințe din centrul Bucureștiului este blocul Wilson, proiectat în stil Art Deco de arhitectul State Baloșin (1885-1953), finalizat în anul 1933 pe actualul bulevard Nicolae Bălcescu (fost Ionel Brătianu), la mică distanță de Piața Universității, Palatul Regal și Parcul Cișmigiu.
Piața Universității, ce se află la kilometrul 0 al Capitalei, este cel mai important punct de reper, încărcat de istorie și simbolistică. Zona este dominată de clădiri somptuoase, cu stiluri arhitecturale diverse, multe dintre ele celebre, precum: Universitatea din București, Teatrul Național I.L. Caragiale, Palatul Șutu, Banca Națională a României, Spitalul Colțea, Casa Capșa, Hotel Intercontinental etc. În această țesătură de clădiri importante, arhitectul State Baloșin a încercat să dea stilului arhitectural o expresie modernă, de multe ori complexă, cu rafinament, prin proiectarea blocului Wilson.
Și celelalte clădiri proiectate de el demonstrează o maturitate în gândire, păstrând, în același timp, elemente ale unei tradiții estetice. Clădirile-reper pentru București proiectate de State Baloșin în prima jumătate a anilor 1930 sunt întruchipări reprezentative ale modernismului. Amplasate pe principalele bulevarde ale Capitalei, ele sunt dominate de elemente ale curentului modernist, contribuind la ridicarea valorii estetice și funcționale a Capitalei.
Despre acest imobil s-au scris multe pagini de istorie, însă cel mai important capitol este cel al siguranței, iar la acest capitol blocul Wilson stă foarte bine, fiindcă a trecut prin două etape de consolidare, una în perioada 1977 – 1978 și a doua în perioada 2002 – 2006.»
Desigur că acest imobil nu-mi este necunoscut!
Doar timp de aproape 60 ani l-am frecventat cu asiduitate, uneori zilnic, în primii 10 ani, mai apoi anual, după ce am părăsit România, şi pe urmă, după cutremurul din 1977, doar… pe dinafară!
In acest imobil au locuit Jules Cazaban, soţia sa Irina Nădejde Cazaban şi fiul lor, Costin Cazaban, colegul meu de şcoală, văr şi cel mai bun prieten din copilărie!
Rămânea de văzut dacă apartamentul propus la vânzare este chiar cel pe care l-am cunoscut.
«Apartamentul de la etajul 4 este unul special, cu un aer boem și a fost proiectat în așa fel încât toate camerele și balcoanele să beneficieze de răsăritul soarelui.
Este situat în latura de sud-est a blocului, către bulevardul Nicolae Bălcescu și strada Demetru I. Dobrescu, cu o panoramă deosebită către Hotelul Intercontinental, Teatrul Național și Piața Universității.
Camerele au înălțimea de 3,5 m și dispun de 4 balcoane cu vedere către bulevard și către Palatul Regal.
Un alt motiv pentru care este special este că în anul 2017 a fost restaurat în totalitate și renovat prin intermediul unei companii de arhitectură, fiind mai apoi premiat în Bienala de Arhitectură din anul 2018, pentru calitatea designului interior. Întreg mobilierul a fost realizat la comandă, conceput special de firma de arhitectură pentru spațiul apartamentului, cu elemente metalice în contrast cu lemnul și cărămida, perfect conservate din anii ‘30.
Livingul este amenajat cu un mini-cinematografprivat, cu o capacitate de 12 locuri (ecran de 4 metri cutelecomandă și sistem audio prin pereți în toate camerele, inclusiv în băi), p*rnind de la o stație audio centrală.
Dispune de instalații electrice și sanitare moderne, ferestre cu geam termopan cu 4 straturi, tratate fonic și împotriva razelor UV, acționate electric, aer condiționat, camere video controlateindependent din panoul central, stabilizator de tensiune, cabluri trase prinpereti pentru tv, internet, HDMI. Mai dispune și de două boxe folosite ca spații de depozitare, una la subsol și celalaltă la mansardă.»
Acum, a devenit clar: este chiar apartamentul de la etajul 4 pe care-l cunosc! Şi indicaţiile următoare mi-au confirmat supoziţiile!
«De-a lungul timpului, în apartament au locuit actorul Jules Cazaban (actor la Teatrul Nottara și profesor la Institutul de Teatru şi Film), compozitorul Costin Cazaban, Sorin Albaiu (director al Combinatului Fondului Plastic) și regizorul Kiki Vasilescu.
Apartamentul încă păstrează farmecul anilor ’30, combinat cu modernismul și necesitățile actuale. De îndată ce pășești în interior simți cum te îmbie la vizionarea unui film în camera de zi, sau admirând forfota peisajului urban din balcon. »
Desigur că această descriere conţine anumite aproximaţii. E normal… după mai bine de jumătate de secol !
Mai întâi, Jules Cazaban, chiar dacă a jucat şi în alte teatre bucureştene, pe când locuia în «Blocul Wilson», a fost, mai ales actor şi director-adjunct la «Teatrul Municipal».
«Teatrul Municipal» a fost înfiinţat în 1947 şi a fost primul teatru de stat din Bucureşti, după Operă şi Naţional.
Directoare a fost numită Lucia Sturdza-Bulandra, iar adjuncţi, Beate Fredanov şi Jules Cazaban.
Premiera s-a făcut cu piesa «Insula» de Mihail Sebastian, lucrare neterminată, în care Jules Cazaban juca un bancher, Manuel B. Manuel, alături de Beate Fredanov (Nadia) şi de Ion Lucian (Boby II).
Cronicarul din «Rampa», scrie pe 21 septembrie 1947:
«Jules Cazaban… avea «o mască de autentic om al finanţelor, crud, afacerist, distant» în primul act, apoi, în aceeaşi măsură «un autentic şi degajat tovarăş de suferinţă, câştigând sub înrâurirea pictoriţei o blândeţe şi o umanitate pe care nu le cunoscuse».
Este, poate o sinteză a artei lui Jules Cazaban, pe care Ştefan Baciu l-a numit «Făcător de oameni», iar regizorul Moni Ghelerter, fostul său coleg de Conservator, l-a caracterizat ca pe «un creator de memorabile tipuri».
- Câteva fotografii din strălucita carieră a lui Jules Cazaban
Desigur că n-am văzut pe scenă personajul întrupat de Jules Cazaban în 1947. Dar am admirat, şi am studiat, una câte una, fotografiile răspândite pe mese, prin bibliotecă, pe pereţii apartamentului din “Blocul Wilson”, în care apărea Jules în diferite roluri. Printre ele, “Bufonul” din “Cum vă place” de Shakespeare, “Sciaslivţev” din “Pădurea” de Ostrovski, “Niţescu” din “Lumina de la Ulmi” de Horia Lovinescu, “profesorul Gornasaev” din “Liubov Iarovaia” de K. Treniov, “Malvolio” din “Noaptea regilor” de Shakespare…
In schimb, am avut marea şansă de a-l admira pe Jules într-un alt “rol far” al carierei sale : William din piesa “Nu se ştie niciodată” de G. B. Shaw. Piesa s-a jucat de o sută unsprezece ori în stagiunea 1947, dar eu am văzut-o zece ani mai târziu, când a fost reluată cu tot atât de mult succes.
Şi în acest rol, Jules a creat iar un personaj de compoziţie, despre care criticii au spus că l-a interpretat pe chelner “cu un aer de superioritate decentă, gesturi studiate, mersul discret, autentică eleganţă aristocratică la un personaj lipsit de rang.Cazaban realizează treceri neobservate de la chelner la filosof, intervenind cu tact în momente de încordare, strecurând cu abilitate cuvinte pline de spirit, insinuând şi cochetând cu fiecare, pe principiul că… «nu se ştie niciodată! »
Imi amintesc o scenă amuzantă când, în jurul unei mese de familie, Jules a luat un ştergar, l-a pus pe antebraţ şi ne-a servit pe toţi cu o mare eleganţă şi morga unui chelner stilat. Atunci, unul dintre comeseni l-a luat peste picior: «Unde ai învăţat tu aşa ceva?»
Jules i-a răspuns : “Am studiat cum se serveşte într-un mare restaurant pentru William al lui Bernard Shaw !”
Un adevărat profesionist !
Intr-adevăr, Jules a jucat la Teatrul Nottara, însă într-o singură piesă : “Steaua polară” de Sergiu Fărcăşan, în stagiunea 1962.
Insă, mult mai important, în acelaşi an, la Teatrul de Comedie, a fost rolul “Caragiale” din piesa “Procesul domnului Caragiale” de Mircea Ştefănescu. Piesă transmisă în direct, în acelaşi an, la Televiziunea Română.
Desigur că Jules Cazaban nu poate fi amintit fără a evoca rolul care a lăsat până astăzi o amintire de neşters în memoria iubitorilor de teatru din anii ’50 – ’60: Ianke din «Take, Ianke şi Cadâr» de V. I. Popa.
Cu toate astea, n-am văzut niciodată vreo fotografie din această piesă în apartamentul actorului!
Doar că, dorind să reascult înregistrarea piesei, i-am cerut lui Costin discul scos la «Electrecord», pe care-l am pânà azi, cu autograful Irinei.
- Momente de destindere în familie în apartamentul din blocul Wilson
In schimb, chiar la intrare, în vestibul, se afla un montaj cu vreo o sută de figuri de actori din teatrul românesc. De fiecare dată, când intra în casă vreun coleg de-al nostru, îl puneam la încercare: «Trebuie să găseşti fotografia lui Jules!» Asta, nu era foarte simplu pentru că fotografiile datau… de prin anii ’40!
N-am văzut decât o singură fotografie în care apar împreună, jucând în aceeaşi piesă, Jules şi Irina. Este vorba de «Călătoria cea mare» de Sutton Vane, jucată în 1944, la «Teatrul nostru». Chiar şi această imagine este luată… în culise!
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, martie 2023
